Ceea ce ține de noi, e să iertăm totdeauna (7 ori pe zi - nelimitat) pe cei ce păcătuiesc împotriva noastră și apoi recunoscîndu-și vina își cer iertare. Acest lucru s-a părut imposibil pentru ucenici. Ei s-au văzut insuficient de spirituali, ca să ierte de șapte ori pe zi (nelimitat) și au zis lui Isus: mărește-ne credința (Luca 17:5). Insă Isus le-a arătat că nu de credință este nevoie, pentru ca să poți ierta. Căci oricît de mică ar fi credința ea este suficientă. Mai degrabă în acest caz ucenicii aveau nevoie să înțeleagă că ei nu sunt gata să ierte (nelimitat) pentru că nu sunt suficienți de smeriți.
Se pare că dacă ierți pe cineva, el ți-ar fi dator cu ceva: să fie recunoscător, să promită că nu se va mai repeta etc. Tocmai aceasta ne ridică pe noi în fața celuilalt atunci cînd iertăm pe cineva. Domnul Isus ne spune că dacă iertăm pe cineva, nu trebuie să ne înnălțăm în ochii noștri, sau să considerăm pe celălalt mai prejos. Noi doar împlinim ceea ce ne-a poruncit Domnul nostru. Chiar dacă ierți de multe ori pe zi aceeași persoană, nu faci nici un lucru deosebit. Rămîi smerit, umil și mulțumit că faci ceea ce ai auzit de la Domnul, spunînd: Sunt un rob netrebnic, am făcut doar ce eram dator să fac (Luca 17:10).
Deci, nu credința, ci umilința alimentează capacitatea de a ierta. ”Imposibilul” de a ierta necontenit pe aproapele nostru, devine posibil, nu datorită creșterii credinței, ci umilinței de calitate, pe care Domnul a demonstrat-o efectiv la Golgota - ”Tată iartă-i, căci ei nu știu ce fac”.
