”Fiindcă atât de mult
a iubit Dumnezeu lumea,
că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16).
Dumnezeu S-a revelat pe
Sine în multe rânduri și deferitor oameni, iar ei au fost inspirați să scrie aceste
revelații, astfel a luat ființă Biblia.
Domul Isus a venit pe
pământ să ni-L descopere pe Dumnezeu, vorbindu-ne direct.
Orice abatere de la aceste prerogative ne va conduce pe o cale greșită în cunoașterea lui Dumnezeu.
Dumnezeu este.
Din start, fără dovezi anticipative, Biblia începe cu ideea că Dumnezeu există,
trecând direct la relatarea lucrărilor Sale.
Unul dintre numele ce Îl definesc pe Dumnezeu este ”Yahwe”, care tradus
din limba ebraica ar fi ”Eu Sunt Cel Ce Sunt”. De menționat ca tot acest nume,
doar că în limba greacă (”Ego Eimi”), l-a folosit și Domnul Isus referindu-Se
la Sine. Dumnezeu Se descoperă celor
ce Îl caută sincer și sunt marcați de convingerea că El există.
”Și, fără credință, este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se
apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și
că răsplătește pe cei ce-L caută.”
(Evr. 11:6).
Dumnezeu este suveran.
El deține supremație universală, este în controlul complet al tuturor
lucrurilor și dispune după bunăvoia Sa orice schimbare.
”Domnul face tot ce vrea în ceruri şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile” (Ps.135:6).
Totuși ființele umane nu se supun lui Dumnezeu fără implicarea rațiunii sau voinței. Ele au liber-arbitru, fapt pentru care sunt deplin responsabile de alegerile și acțiunile din viața lor.
Dumnezeu este triunic.
Există un singur Dumnezeu și natura lui este indivizibilă (Deut. 6:4, 1Tim. 2:5). În același timp, toată scriptura ne prezintă pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt ca fiind Dumnezeu deopotrivă. Inițial, doctrina trinității a fost formulată astfel: ”ομουσια εν τρεις υποστασεις ”, ceea ce înseamnă ”o natură (esență) în trei ipostase (persoane)”. Creația lui Dumnezeu îi reflectă trinitatea, deoarece El a alcătuit spațiul din 3 dimensiuni: lungime, lățime, înălțime; 3 sensuri de scurgere a timpul: trecut, prezent, viitor și materia se regăsește la fel in 3 stări de agregare: solidă, lichidă, gazoasă. Chiar și omul, fiind creat după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu, a fost plăsmuit din 3 elemente constitutive: trup, suflet și duh. Isus este Dumnezeu (Tit 2:13, Evr. 1:8-9, 1In. 5:20). Duhul Sfânt este Dumnezeu (FA. 5:3-4, 2Cor. 3:17).
Dumnezeu este veșnic.
El nu are un început și nici sfârșit al existenței Sale. Dumnezeu a creat timpul și nu este limitat sau supus legilor timpului (1Tim 6:16), dar îi cunoaște tot parcursul.
”Înainte ca să se fi născut munţii şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu!„ (Ps 90:2).
Dumnezeu este atotputernic.
El a creat tot ce există prin cuvântul Său din nimic (ex nihelo). Referindu-se la conservarea și transformarea energiei, încă în antichitate învățatul Democrit afirma ca nimic nu apare din neant și nu dispare în neant. Dumnezeu este singurul care poate sfida această lege si crea ceva din nimic. Toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu." (Marcu 10:27).
”Când a fost Avram în vârstă de nouăzeci şi nouă de ani, Domnul i S-a arătat şi i-a zis: "Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană.” (Gen. 17:1).
Dumnezeu este omniprezent.
Orice corp material poate fi localizat în spațiu, dar nu
putem spune același lucru despre Dumnezeu. David afirmă că cerurile și cerurile
cerurilor nu-L pot cuprinde (1Împ. 8:27), sugerând astfel că El este
concomitent în spațiu și în afara lui.
”Poate cineva să stea într-un loc ascuns fără să-l văd Eu? - zice Domnul. Nu umplu Eu cerurile şi pământul? - zice Domnul. ” (Ier. 23:24).
Dumnezeu este atotștiutor.
Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile cu desăvârșire din veşnicie (Is 46:10). El posedă cunoașterea perfecta, în toată complexitatea ei, este obiectiv și e imposibil să-I ascundem ceva. Faptul că Dumnezeu știe ce va fi în viitor, faptul că El este suveran și omnipotent nu anulează responsabilitatea omului pentru deciziile pe care le ia, sub pretextul ca a acționat ”precum i-a fost dat de sus”.
”Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face.” (Evr 4:13).
Dumnezeu este sfânt.
Acest atribut se referă la maiestatea Sa și la perfecta Sa puritate morală. Nu este absolut nici un păcat sau gând murdar în Dumnezeu. Dumnezeu nu poate să păcătuiască. El a stabilit ce este păcătos. Standardul de sfințenie este însuși Dumnezeu. Ceea ce nu corespunde cu voia lui Dumnezeu, este păcat. El dorește să fim sfinți așa cum El este sfânt.
”Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră.” (1Pt. 1:15).
Dumnezeu este credincios.
Orice promisiune făcută de Dumnezeu se va împlini.
Credincioșia Lui garantează acest lucru. Nădejdea vieții veșnice se bazează pe
credincioșia lui Dumnezeu și știm că El își onorează promisiunile întotdeauna.
”Să știi, dar, că Domnul Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios și Își ține legământul și îndurarea pana la al miilea neam de oameni față de cei ce-L iubesc și păzesc poruncile Lui.” (Deut. 7:9).
Dumnezeu este just.
El a stabilit un cod de legi prin care îi învață pe
oameni ce este corect și ce este greșit din perspectiva Lui, răsplătind și
binecuvântând pe cei credincioși (Mat. 25:21) și tot așa, pedepsind și condamnând
pe cei păcătoși (Rom. 2:8). Dumnezeu acționează întotdeauna conform legilor
Sale, care sunt de fapt o expresie perfectă a naturii Lui și nu-și încalcă
niciodată cuvântul.
”Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Rom. 6:23).
Dumnezeu este bun.
O calitate distinctivă a lui Dumnezeu este bunătatea. El este bun atât cu cei ce-L iubesc, cât și cu cei ce-l urăsc (Mat. 5:45). Manifestarea perfectă a bunătății lui Dumnezeu față de toți oamenii este în Harul Său, care este oferit chiar și celor ce nu-l merită (Tit 2:11). Dumnezeu are milă față de cei ce sunt în suferințe și nevoi și este îndelung răbdător cu cei ce greșesc, acordându-le noi șanse de corijare.
”Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârşesc astfel de lucruri, şi pe care le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Rom. 2:3-4).
Dumnezeu este iubitor.
Dragostea lui Dumnezeu poate fi recunoscută în creația
Sa, în legile naturii, în istoria omenirii și în viața personală a fiecăruia
dintre noi. Dar cea mai grăitoare manifestare a iubirii supreme o întâlnim la
Cruce. Isus Hristos, prin sacrificiul Sau ne dovedește ferm și indubitabil că
Dumnezeu ne iubește.
”Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” (Rom. 5:8).
Fiind copleșiți de puterea și amploarea iubirii
lui Dumnezeu, arătată prin viața și moartea lui Isus Hristos, noi, la
rândul nostru, Îi răspundem cu dragoste. În această reciprocitate primim
iertare și izbăvire de păcatele noastre.
Mai mult decât atât, a-L iubi pe Dumnezeu devine o
prerogativă creștină, o porunca care ne-a fost lăsată pe paginile Scripturii,
caci doar așa putem ajunge la mântuire și viață veșnică.
”Isus i-a răspuns: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău." Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.” (Mat. 22:37-38).
Știm că Îl iubim pe Dumnezeu, dacă ascultăm de
poruncile Lui (In. 14:15). Și acest fapt se poate deduce ușor din
felul în care trăim, căci obiceiurile de viață sunt reflecții ale interiorului
nostru, adică ale mentalității și convingerilor noastre (1In. 2:5).
”Şi dragostea
stă în viețuirea după poruncile Lui. Aceasta este porunca în care trebuie să
umblaţi, după cum aţi auzit de la început.” (2In. 1:6).
Știm că Îl iubim pe Dumnezeu,
dacă-i iubim pe frații noștri spirituali (1In.5:1).
Dovezile practice ale acestei
iubiri sunt următoarele:
Nu le cauzăm din rea-voință
nici un prejudiciu (Rom 13:10);
Nu suntem nepăsători față
de starea lor (1In. 3:17);
Le suportam greșelile și
imperfecțiunile cu îngăduință (1Pt. 4:8);
Îi iubim chiar și atunci când
ne displace ceva la ei (Evr. 13:1);
Atașamentul nostru este
benevol, nu forțat (Rom. 12:9);
Nu le lezăm sentimentele
(Rom. 14:15);
Reacționam cu receptivitate
la nevoile lor (Evr. 6:10).
Actele de iubire la
adresa fraților (care alcătuiesc Biserica lui Dumnezeu) dovedesc în mod
indirect dragostea noastră față de Hristos și față de însuși Dumnezeu.
”Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi. Dacă zice cineva: "Eu iubesc pe Dumnezeu", şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci, cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? Şi aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi pe fratele său.” (1In. 4:19-21).
