În capitolul precedent am văzut cum trebuie să ne apropiem de cina Domnului.
Atunci când creștinul merge la biserică și mai ales că are să participe
la Cina Domnului, el se întreabă:
1.
Am fost victorios în ispite sau trebuie să mă
pocăiesc pentru ceva?
2.
Am fost un bun exemplu sau am fost o piatră
de poticnire pentru alți credincioși?
Această atitudine trebuie să persiste în viața credinciosului pentru că
este scris la cel mai serios mod:
Oricine
mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi
vinovat de trupul şi sângele Domnului (1Cor. 11:27).
1Cor. 11-14 este o secțiune în care ap. Pavel vorbește despre practicile bisericii de la serviciu de închinare. Din contextul epistolei și contextul cultural-istoric al bisericii din Corint, într-un fel oarecare, biserica din Corint a prefăcut serviciul de închinare într-un bazar.
Fiecare striga mai tare, ca să fie auzit... Evident că în așa situații câștigau femeile.
Fiecare din ei își aducea mâncarea sa la părtășie, așa că unii se îmbuibau în timp ce alții rămâneau flămânzi.
Ei participau la Cina Domnului, ignorând aspectul spiritual, care trece dincolo de pâine și vin.
Ei se credeau că sunt o biserică, dar neglijau pe membrii, care nu aveau daruri miraculoase.
Ei se făleau că au daruri supranaturale, dar eșuau în cele mai elementare lucruri - dragostea.
Deci ce nu funcționa corect în biserica din Corint în contextul Cinei Domnului?
1Cor. 11:2-16
Fără îndoială că în fața lui Dumnezeu sexul/genul cuiva nu
face diferența în ce privește valoarea persoanei. Hristos este din
aceeași natură cu Tatăl, tot așa cum femeia este de aceeași natură cu bărbatul.
Ei sunt egali ca și valoare. Însă în ce privește rolurile fiecărui, Dumnezeu
a stabilit o ierarhie a autorității în ceruri, în lume, în biserică și în
familie. Fiindcă această ordine a fost stabilită de Dumnezeu, nouă nu ne
rămâne decât să o acceptăm, ca și oricare lege a naturii sau a lumii
spirituale.
Hristos este Capul
oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul lui
Hristos (1Cor. 11:3).
Deși Pavel începe cu niște afirmații teologice valoroase, de
fapt subiectul discutat în prima parte a acestui pasaj nu este tocmai unul
teologic, ci mai degrabă este o instruire ce ține de tradiția biserici în
contextul cultural-istoric în care ei se aflau. Problema tratată aici, nu ține
de valoarea bărbatului și femeii, nu ține de profeție și rugăciune și nici
chiar de broboada propriu zisă, ci
I.
Problema funcționalității ordonate în biserică înainte de Cina
Domnului.
1. Problema dezordinii
era creată de unele femei, (numite în altă parte de către ap. Pavel: limbute,
iscoditoare și vorbesc ce nu trebuie vorbit 1Tim. 5:13). În 15 versete (2-16)
cuvântul femeie apare de 15 ori. Iar de la versetul 5 până la 15 subiectul
discutat este femeia. De aceea subiectul acestui text este problematica
participării femeilor în serviciile de închinare.
2. Vă atrag atenția că
ap. Pavel îi laudă pe corinteni (v.2), înainte ca să-i mustre (17). Îi laudă
pentru niște lucruri nesemnificative, înainte ca să-i corecteze în ceva
important.
Vă laud că în toate
privinţele vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi
le-am dat (1Cor. 11:2).
Când studiam acest text, această expresie mi-a făcut
un scurt circuit în capul meu. Știind toate problemele corintenilor și toate
încercările lui Pavel de a corecta această biserică, nu puteam pricepe expresia
”țineți învățăturile întocmai cum vi le-am dat”. Când am deschis NT în greacă
am văzut că cuvântul ”învățăturile” nu se referă la dogme și adevăr, căci ar fi
trebuit să fie cuvântul διδάσκω – a învăța, de la care provine și Διδαχὴ
- învățăturile Domnului Isus. În schimb aici stă cuvântul παραδόσεις – a instrui
sau a transmite tradiții. Tocmai aceasta arată că Pavel tratează aici
întrebările culturale și practice sau altfel spus tradiția. Chiar și ultima
expresie din cap. 11 denotă faptul că aceste lucruri se referă la rânduieli
practice.
3. Un alt argument
care arată că Pavel nu tratează aici o problemă teologică, ci una practică și
culturală este faptul că Pavel reduce problema broboadei la discreția
personală a femeii.
Dacă femeii
îi este rușine să fie tunsă sau rasă, atunci să se învelească. Dar, dacă nu-i
este rușine, ar putea să nu se învelească?
Dar dacă judecă singură și ajunge la concluzia că e ok să fără broboadă?
Teoretic: femeia tunsă, femeia rasă, femeia învelită nu ar avea probleme dacă
ar veni la închinare în așa fel. Dacă se oferă opțiuni alternative, înseamnă că
aceasta nu este un imperativ, ci mai degrabă un indicativ.
De ce ar trebui să-i fie rușine unei femei să se tundă?
Claritatea la acest subiect vine,
atunci când studiem contextul istoric al Corintului.
În cultura noastră, din contra, femeia se laudă cu ”noul” look. În unele cazuri femeia își retează părul cu 1 cm din 40 cm și se supără că soțul nu a observat că părul ei e mai scurt cu 2%. În cultura noastră aceasta nu este o rușine.
Mai mult decât atât, în cultura noastră dacă ai vedea o femeie rasă, cel mai degrabă ți-ar fi milă de ea, căci îți dai seama că trece proceduri de chimioterapie, pentru că are cancer.
Despre ce rușine vorbește aici Pavel?
În Corint se afla templul Afroditei. Acest templu al desfrâului găzduia
1000 de prostituate, care efectiv atrăgeau în relații amoroase atât corintenii,
cât și călătorii din toată lumea. Aceste prostituate aveau totdeauna capul
dezgolit, ca să atragă privirile trecătorilor la frumusețea lor. În contrast cu
ele, femeile cumsecade din Corint își acopereau cu grijă toate părțile mai
senzuale ale corpului lor. Părul femeii i-a fost dat ca o podoabă, și el face o
diferență enormă față de o femeie rasă.
Femeile care nu își acopereau cu grijă capul și celelalte părți senzuale ale
corpului se asemănau cu prostituatele de la templul Afroditei. Aceasta ar fi
rușinea la care se referă ap. Pavel.
Scopul acestor învățături era să reducă influența necontrolată a unor
femei, care dominau toată adunarea prin luări de cuvânt cel mai des nefiltrate.
De aceea ap. Pavel vorbește despre o ierarhie de supunere în ce privește
rolurile stabilite de Dumnezeu și semnul supunerii era învelitoarea. Trebuie de
înțeles că ap. Pavel numește învelitoarea un semn al stăpânirii (v.10).
Noi înțelegem că o femeie poate să poarte semnul, dar așa și să nu fie supusă. La fel înțelegem că poți purta veriga de căsnicie, dar așa și să nu fii fidelă. Problema adevărată nu era în semn (broboadă), ci în supunere. Ap. Pavel aduce câteva argumente în favoarea la faptul ca femeia să aibă un semn al autorității, însă aceste argumente nu sunt teologice, ci mai degrabă logice.
Rușinea (v.6), în contextul Corintului, acesta era un argument, dar nu și pentru noi azi.
Femeia a fost luată din bărbat (v.8), deci femeia depinde de bărbat.
Femeia a fost făcută pentru bărbat (v.9), deci ea ar trebui să urmărească interesul bărbatului.
Din pricina îngerilor (v.10), deci că femeia a fost creată pentru bărbat, după cum îngerii pentru Dumnezeu și femeia trebuie să rămână sub stăpânirea soțului, după cum îngerii rămân în supunerea Domnului.
Judecați și voi singuri (v.13-15), chiar natura ne învață că părul lung este învelitoarea capului.
Nu știu cum priviți voi argumentele ap. Pavel, dar trebuie să știți că
acesta nu trebuie să fie un subiect de neînțelegeri, dezbinări, frustrări,
învinuiri și certuri.
Dacă iubeşte
cineva cearta de vorbe, noi n-avem un astfel de obicei şi nici bisericile lui
Dumnezeu (1Cor. 11:16).
Când ne apropiem de Cina Domnului trebuie să căutăm pacea și împăcarea,
nu certuri și dezbinări. Dacă participarea cuiva în serviciu aduce mai degrabă
tulburare decât zidire, atunci mai degrabă elimini participarea dată, ca să
poți să te apropii de Cina Domnului cu inima împăcată.
1Cor. 11:17-22.
Biserica din Corint nu era de lăudat, pentru că ei nu se adunau la
olaltă ca să devină mai buni, ci deveneau mai răi. Scopul adunărilor comune
este să devenim mai buni. Cum te influențează și te transformă adunarea
bisericii? Devii mai aproape de Dumnezeu sau mai departe? Devii mai sensibil la
glasul Duhului Sfânt, sau mai împietrit? Pleci de aici cu decizii care-ți
schimbă viața spre bine, sau rău?
II.
Problema dezbinărilor face imposibilă participarea la
Cina Domnului.
Biserica din Corint practica ”mesele de dragoste” – agapale, atunci când
se adunau la închinare. Mesele de dragoste era ceva analogic cu timpul de
asimilare la VA. Însăși agapalele sau părtășia cu mâncare nu este o problemă în
sine. Problema corintenilor consta în faptul că fiecare își aducea mâncarea lui
și nu se împărțea cu cei ce erau în lipsă.
Comentatorul biblic Wiliam Barkley spune că în Grecia antică era o
practică la nivel de spumă a societății, care se numea ”eranos”. La acest
eveniment, fiecare își aducea ceva de mâncare, se așezau în jurul unei mese și
în timp ce mâncau, ei ascultau diverse discursuri. Deși societatea era
ramificată la greu pe diverse pături sociale, prin această practică, această
”spumă a societății” se distanța și mai mult de poporul simplu.
Această practică a fost renăscută de un cerc de oameni din Elveția în
1933. Ei aduceau fiecare câte ceva de ale gurii și se așezau în jurul mesei
pentru a discuta subiecte umanitare și religioase. Ei au devenit un fel de
consiliu de elită care judeca problemele societății.
Biserica era unicul loc în care aceste diferențe dintre păturile sociale
dispăreau. Cei ce au crezut în Hristos, toți au fost răscumpărați de Hristos.
Toți au devenit frați: oameni liberi și robi, iudei și neamuri, oameni culți și
barbari, cetățeni ai Romei și alții care nu aveau aceleași drepturi ca romanii.
Uimirea lui Pavel a fost mare când a aflat că acest obicei a fost importat și
devenea o tradiție în practica bisericii.
Fiindcă
atunci când staţi la masă, fiecare se grăbeşte să-şi ia cina adusă de el,
înaintea altuia; aşa că unul este flămând, iar altul este beat (1Cor. 11:21).
În Grecia antică era foarte răspândită robia. Unii
făceau filosofie, în timp ce alții trebuiau să muncească pentru ei și stăpânii
lor. În biserica din Corint nu era doar oameni înstăriți, ci erau și robi și
oameni din păturile sociale vulnerabile.
Unii corinteni mai bogați aducea mâncarea lor, dar tot ei se așezau rapid să o
mănânce înainte ca să vină robii și săracii, ca nu cumva să trebuiască să se
împartă cu ei. Pentru acei frați de fapt ziua de închinare era unica ocazie în
care ei puteau să mănânce ceva normal.
Apoi, ei se grupau ca să mănânce împreună doar cu cei care aduceau mâncare la
fel de bună, iar cei ce nu prea aveau, trebuiau să stea la o masă mai săracă. Astfel
mesele de dragoste (agapao), care erau destinate să niveleze diferențele
sociale, tocmai le evidenția tot mai tare. În acest context, Pavel zice: în așa
împrejurări ”nu este cu putinţă să mâncaţi Cina Domnului” (v.20).
Cina Domnului ne pune pe toți pe același cântar. Toți
am fost păcătoși și toți am fost iertați. Acum, toți suntem frați și surori.
Cina Domnului este o părtășie pe verticală, dar totuși este și o părtășie pe
orizontală cu ceilalți membri ai bisericii.
1Cor. 11:23-34.
Acest text este unic în NT. Datorită faptului că 1Corinteni a fost
scrisă înainte de cea mai timpurie Evanghelie, acest text apare ca primul text
care conține cuvintele directe ale Domnului Isus.
Termenul „Cina Domnului” apare doar în 1Corinteni 11:20. În alte părți
ale NT se întâlnește împărtășire (1Cor. 10:16) și masa Domnului (1Cor. 10:21).
Iar în jurul anilor 100 Ignație al Antiohiei numește Cina Domnului – euharistie
(mulțumire).
1.
Acesta este trupul Meu – pâinea.
2.
Acesta este sângele Meu – vinul.
Teoria transsubstanțierea este doctrina potrivit căreia în momentul în care
preotul spune ”hoc est corpus meum” are loc o transformare metafizica reala. Deci pâinea încetează să mai fie pâine și de fapt se transformă în
trupul Domnului Isus, iar vinul se transforma în sângele Domnului.
Teoria consubstanțierea este doctrina potrivit căreia pâinea și rodul viței
rămân mai departe pâine și vin, fără o transformare metafizica, însă trupul și
sângele lui Hristos sunt prezente „în, cu și sub” pâine și rodul viței. Întocmai
cum Ioan L-a văzut pe Duhul Sfânt atunci când a văzut porumbelul, tot astfel
credincioșii Îl pot vedea pe Hristos și pot manca trupul Său la Cină.
Teoria comemorării susține că pâinea și rodul viței continuă să rămână
mai departe doua elemente fizice, fără să fi suferit vreo transformare și fără
ca pâine și vinul să cuprindă trupul și sângele Domnului. Prezenta lui Hristos
este numai de natura spirituala, în baza promisiunii Sale. Fără credinţă, Cina Domnului rămâne a fi doar un ritual lipsit de
semnificație. Ori de cate ori participă la Cina Domnului, Biserica
își reamintește răscumpărarea realizată de Domnul Isus.
Să nu uităm că atunci când Isus spunea aceste cuvinte, El era viu în
fața lor și nu era identic cu pâinea și vinul. Isus a spus aceste cuvinte
simbolic, dar nu realmente. Afirmațiile lui Isus la instituirea Cinei Domnului
trebuie înțelese ca: „Aceasta reprezintă [semnifica] trupul Meu”. Isus a
mai spus că el este pâinea vieții (Ioan 6:48), ușa oilor (Ioan 10:9), adevărata
viță (Ioan 15:1), lumina lumii (Ioan 8:18).
În ce cazuri Cina Domnului poate fi luată în chip nevrednic?
Unii se atârnă ușuratic față de Cina Domnului și beau și mănâncă ca în oricare altă dată.
De aceea, noi atenționăm pe cei care încă nu au avut o experiență transformatoare cu Dumnezeu, să se abțină de la Cina Domnului. Cine nu a înțeles și nu a primit prin credință jertfa Domnului Isus nu este vrednic să participe la Cina Domnului.
Unii sunt neglijenți cu privire la viața trăită în sfințenie.
De aceea, noi atenționăm pe toți să-și analizeze viața personală. În caz în care Duhul Sfânt își amintește de vreun păcat comis între timp, trebuie să vii mai întâi cu pocăință. Atenție, dacă ai ți-ai amintit că ai păcătuit, nu trebuie să te abții de la Cina Domnului, ci să te pocăiești și apoi să participi, ca iarăși să poți avea părtășie cu Dumnezeu, de la care te-a depărtat păcatul.
Fiecare să
se cerceteze, dar, pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să
bea din paharul acesta (1Cor. 11:28).
Într-o zi a venit o soră la pastor și și-a mărturisit un păcat de care
nu putea scăpa. Ea se căia și suferea din faptul că Îi produce durere Domnului
prin păcatul ei. După ce pastorul a ascultat-o și a înțeles-o, s-au rugat
împreună. Duminica următoare era Cina Domnului și pastorul a văzut că sora dată
era nesigură să întindă mâna să ia Cina sau nu. Atunci pastorul i-a zis: ”Ia și
mănâncă soră. Hristos te-a iertat. Cina Domnului e pentru păcătoșii iertați”.
Dacă Cina Domnului ar fi pentru cei ideali, sau dacă vrednicia nu ar fi
în jertfa lui Isus, dar în faptele noastre, atunci nimeni nu ar fi vrednic să
participe la Cina Domnului.
