Mântuirea este cel de al doilea cel mai discutat subiect în istoria creștină după trinitate.
Ø
Unii consideră că nu au nevoie de
mântuire. Nu cred că omul este rău în sine sau că îl așteaptă ceva rău după
moarte, căci nici nu cred în viața după moarte. Așa gândesc în mare parte:
umaniștii, ateiștii, panteiști, nihiliștii și existențialiștii.
Aceștia îi reprezintă pe cei doi gemeni din burta mamei. Unul din ei zice,
celuilalt: imaginează-ți cum vom crește mari, vom învăța să mergem, vom alerga,
o vom îmbrățișa pe mama etc. La care al doilea îi răspunde: Nu cred în viață
după naștere.
Ø
Alții consideră că ei nu pot face
nimic pentru mântuirea lor. O vrea Dumnezeu să îi mântuiască, bine, dar
dacă nu, atunci pentru ce să-și facă griji dacă nimic nu pot schimba? Așa se
explică poziția pasivă a naturaliștilor, deiștilor și agnosticilor.
Aceștia reprezintă robotul, care împlinește ceea pentru ce este creat și
este focusat de sarcinile sale. La el nu apare gândul că cineva l-a creat. Tot
ceea pe ce e concentrat robotul este împlinirea sarcinilor până va ajunge să
fie reutilat.
Ø
Alții consideră că pot să capete mântuirea
prin fapte bune. Când se vor prezenta în fața tronului de judecată, vor fi
puse pe balanță faptele rele și faptele bune pe care le făcuse în timpul vieții.
Încotro se va înclina balanța aceea îi va determina destinul veșnic. Aici sunt
cuprinși: ortodocșii, catolicii, musulmanii, hindușii ș.a.
Aceștia reprezintă oamenii religioși, care au o oarecare morală și conduită,
care trebuie să corespundă cu norma. De aceea ei țin strâns ca după o faptă
rea, neapărat să meargă să o spovedească și să facă o faptă bună, care să cântărească
mai mult decât răul pe care l-a făcut.
Ø
Evanghelicii însă se bazează pe
Scriptură, care învață că omul este creat de Dumnezeu pentru un scop. Omul a
falimentat în împlinirea scopului și ca rezultat era destinat morții. Din mila
Sa, Dumnezeu a oferit omului a doua șansă. Această șansă se numește
”har”. Cine o acceptă prin credință, devine mântuit și încă mai are șansa să
împlinească scopul pentru care a fost creat. Mântuirea ne fiind scopul în sine,
ci un mijloc prin care ni se acordă a doua șansă să coexistăm cu Dumnezeu
pentru gloria Sa.
Efeseni 2:1-10
Nici o predică, și nici o discuție nu va avea rezultatul
dorit, dacă nu avem un numitor comun. Numitorul comun nu este ceea ce ni se
pare nouă, sau ceea ce credem noi, ci ceea ce spune Dumnezeu despre noi, despre
starea noastră spirituală, despre posibilitatea mântuirii etc.
RECUNOAȘTE realitatea spirituală în care te afli
După ce eu m-am pocăit, am încercat să evanghelizez pe
unul din vecinii mei. L-am întrebat: unde o să meargă după moarte, în rai sau
în iad. Eu nu-l știam ca o persoană religioasă, de aceea răspunsul lui m-a
uimit. - În rai, desigur. - De ce? Răspunsul la această întrebare m-a uimit și
mai tare. - Pentru că nu am făcut nimic rău: nu am ucis, nu am furat etc.
Omul și-a creat o părere despre starea sa și meritele
sale. Numim păcătoși pe hoți, criminalii și oameni răutăcioși, dar ripostăm sau
cel puțin nu ne place când cineva ne numește păcătoși pe noi oamenii cum se
cade. Ceea ce este important, este că părerea noastră despre aceasta nu prea
are valoare. Această părere este coruptă, după cum și noi suntem corupți
datorită păcatului.
- Am ajuns să numim răul bine și negrul să-l numim alb.
- Pretindem că provenim de la nimic și întâmplător, dar avem încredere în
rațiunea noastră.
- Se minte, se fură, se omoară cu gândul că o să ne fie mai bine.
- Ne scăldăm în păcat ca șoarecele în tărâță, dar ne așteptăm ca Dumnezeu să nu
ne lase în iad.
Apostolul Pavel insistă că numitorul nostru comun
trebuie să fie nu ceea ce credem noi despre starea noastră spirituală, ci ceea
ce spune Dumnezeu despre ea.
v. 1-2
Voi erați morți în greșelile și păcatele voastre;
Voi trăiați după mersul lumii;
Voi îl urmați pe domnul puterii văzduhului;
Voi ascultați de duhul care lucrează în fiii neascultării.
Aceasta este starea păcătosului, din punct de vedere
al lui Dumnezeu. Dacă ai o altă perspectivă despre starea spirituală a omului
păcătos, atunci nu ai șanse să fii mântuit.
Cuvântul păcat – ” ἁμαρτία”
– ratarea țintei. Dumnezeu ne-a creat pentru Sine, dar noi am falimentat și am
început să trăim pentru noi.
Prima condiție a mântuirii este sinceritatea.
Dacă pretinzi că nu ești păcătos, nu vei putea să fii mântuit. Dacă ascunzi
păcatele tale, să știi că le poți ascunde doar de oameni, nu și de Dumnezeu.
Acceptă sincer că Dumnezeu are dreptate. Acceptă sincer că ești păcătos.
Păcatul poartă cu el puterea de a distruge, chiar dacă
este ornamentat cu cele mai plăcute culori.
1. Păcatul distruge inocența. O dată ce a păcătuit, omul se schimbă și
nu mai este același. Studiile psihologice afirmă că omul nu uită niciodată
nimic. Tot ce aude, vede retrăiește se păstrează în memoria omului, la diverse
adâncimi. Oricât ai încerca să-ți minți conștiința că tu nu ești vinovat,
conștiința ta va recunoaște că nu mai ești inocent.
După cum spunea Origen: ”păcatele se iartă, dar cicatricele rămân”.
2. Păcatul distruge idealul. De la început, omul se îngrozește când se
uită la anumite păcate, dar pe urmă apare ispita și el cade. Pentru o perioadă
se va simți prost și va regreta, dar dacă el mai repetă acest păcat, pentru el
devine o normă și nu mai are remușcări. După cum spune W. Barkley: ”Păcatul
e un fel de suicid, căci el distruge idealurile pentru care se merită de trăit”.
3. Păcatul distruge voința omului. Omul ajunge să practice ceea ce nu-și
dorește, pentru că păcatul i-a robit voința și omul este stăpânit și robit. Deja
el nu mai poate să nu păcătuiască. După cum spunea cineva: ”Ceea ce intră în
obișnuință, degrabă va deveni o necesitate”.
v. 3
Noi trăiam după poftele firii pământești;
Noi împlineam voia firii pământești;
Noi erau copii ai mâniei, ca și ceilalți.
Pentru a fi mântuit e necesar să accepți ceea ce
spune Dumnezeu despre starea ta spirituală, nu ceea ce îți imaginezi tu. Dacă
părerea ta despre starea ta spirituală nu coincide cu părerea lui Dumnezeu,
atunci ea este bună pentru gunoi.
Termenul grecesc ”epitumia” înseamnă dorință proastă,
sau poftirea a ceea ce este interzis. A cădea în așa poftă înseamnă a atrage
pacostea asupra sa.
Poftele firii pământești nu se referă doar la păcatele
sexuale, și ”firea” nu se referă la trup.
- Slăbiciunea cuiva poate fi fizicul și va fi amenințat de păcatele
senzualității.
- Slăbiciunea altcuiva poate fi intelectualitatea și va fi amenințat de păcatul
mândriei.
- Slăbiciunea altuia poate fi materialismul și va fi amenințat de păcatul
lăcomiei.
- Slăbiciunea altuia poate fi temperamentul și va fi amenințat de certuri și
invidii.
Conștientizează, recunoaște, fii de acord și
crede că dacă Dumnezeu spune că ești mort în păcatele tale, acesta este
adevărul. Cel ce cade de acord cu Dumnezeu la acest capitol,
are șansă să fie mântuit, iar cine neagă această realitate spirituală
prezentată de Dumnezeu nu are nici o șansă.
Oscar Wild a fost un fel de Solomon al secolului XIX.
El avea un intelect de excepție și a primit cele mai înalte premii și aprecieri
academice. El era un autor talentat și om cu demnitate înaltă. Totuși el s-a
dedat la ”epitumia” – plăcerile și poftele firii pământești. El a ajuns în
închisoare și a fost cuprins de rușine și dispreț. Acolo a scris el cartea ”De
profundis” (Din abis) unde scrie:
”Zeii mi-au dat aproape totul, dar eu mi-am permis să mă joc cu libertatea
irațională și plăcerile firii. Mă aprindeam în fiecare poftă posibilă, uitând
că pentru fiecare faptă mi se va cere socoteala. Eu am pierdut controlul asupra
mea și am ajuns într-un strașnic dispreț”.
Dar
Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a
iubit, măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu
Hristos – prin har sunteți mântuiți (Ef. 2:4-5).
RECUNOAȘTE că harul este meritul lui Dumnezeu în exclusivitate.
Nu datorită meritelor noastre. Nu datorită faptelor
noastre. Nu la inițiativa noastră.
La baza mântuirii noastre nu suntem noi, ci este însăși Dumnezeu.
Dumnezeu, care e bogat în ÎNDURARE și care e plin de DRAGOSTE, a făcut
posibilul să fim readuși la viață din moartea pe care noi am meritat-o din
plin.
1.
Păcatul ne-a distrus inocența, și
rezultatul este înstrăinarea de Dumnezeu, căci noi știm că nu mai suntem
vrednici. Isaia a văzut slava lui Dumnezeu, a zis: vai de mine căci sunt un om
cu buze necurate (Is. 6:5). Petru a înțeles că Isus este mai mult decât un
simplu om, a spus: Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un păcătos (Luca. 5:8).
Dumnezeu ne-a eliberat de simțul vinovăției, care a apărut în urma
pierderii inocenței. El a făcut asta.
Veniţi la
Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă (Mat. 11:28).
2.
Păcatul ne-a distrus idealul nostru,
și ca rezultat nu mai știm ce e corect și ce e greșit. Ideea ce caracterizează
epoca judecătorilor era: Fiecare făcea ce era drept în fața ochilor săi (NTR
Jud. 21:25). Dumnezeu ne-a întors la Hristos, ca să urmăm idealul și
căpetenia credinței noastre.
Să ne
uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus (Evr.
12:2).
3.
Păcatul ne-a distrus voința noastră
și noi am devenit robii plăcerilor noastre. Ap. Pavel spune că fiecare este
robul lucrului de care este biruit. Noi am ajuns să nu putem să nu păcătuim,
pentru că nu mai facem ceea ce voim, dar facem ceea ce nu voim. Dumnezeu
ne-a născut din nou și putem să ne supunem gândurile noastre lui Hristos și
putem să voim ceea ce voiește Dumnezeu.
Am fost
răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos
trăiește în mine (Gal. 2:20).
v. 6 El ne-a înviat împreună cu Hristos
Harul este ceea ce a făcut Hristos pentru ca noi. Aceasta
este ideea Lui, planul Lui, inițiativa Lui, acțiunea Lui și meritul lui
Dumnezeu în exclusivitate.
Când mergi la bancă să iei un credit mai mare, banca
îți cere să ai fidejusor – o persoană garant, care va returna banii băncii, în
caz în care tu nu vei fi în stare să întorci creditul.
În caz în care ai falimentat, ai dispărut sau ai decedat și nu poți întoarce
banii băncii, fidejusorul tău va rambursa creditul.
Hristos a devenit fidejusorul nostru absolut benevol, care a achitat toată
datoria noastră. El a văzut starea deplorabilă în care am ajuns și că eram
morți în păcatele noastre. Fiind mânat de îndurarea și dragostea Sa, El a
achitat datoria noastră.
v. 6 El ne-a pus să ședem împreună cu Hristos în
locurile cerești
v. 7 Ca să arate nemărginita bogăție a harului Său
El nu numai că ne-a scăpat de la moarte, ci și ne-a
pus să ședem în locurile cerești.
Când noi vorbim despre mântuire, ne referim în mare parte la iertarea de
păcate, însă mântuirea este mult mai mult. Mântuirea este salvarea de la
păcate.
Mântuirea nu ține doar de trecutul nostru din care am fost eliberați, ci în
mare parte ține de viitorul nostru care încă ne așteaptă.
Mântuirea nu înseamnă să nu arzi în iad, ci să conviețuiești cu Dumnezeu pentru
gloria Sa.
Tot ce este mai uimitor în mântuire s-a întâmplat la cruce, dar ceea ce este
mai frumos în mântuire urmează să fie în ceruri.
Căci prin
har aţi fost mântuiți, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este
darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni (Ef.
2:8-9).
Căci noi
suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe
care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele (Ef. 2:10).
Adesea se menționează că am fost mântuiți de la păcat,
de la puterea păcatului, de la cel rău etc. dar mai este necesar să înțelegem
că am fost mântuiți pentru ceva. Ceea ce urmează după mântuire nu este mai
puțin important decât ceea de la ce am fost mântuiți.
Dedică-te planului lui Dumnezeu pentru tine
Dumnezeu are un plan pentru fiecare. Recunoaște starea
ta, recunoaște meritele Lui și dedică-te planului Lui pentru tine, care este
nespus mai bun decât cele mai frumoase vise pe care le ai.
-
Mântuiți, nu prin fapte – ca să nu se
laude nimeni (Ef. 2:9).
-
Mântuiți, nici prin faptele bune – căci
ele apar după ce L-am cunoscut pe Hristos (Ef. 2:10).
-
Mântuiți, nici prin faptele legii – căci
n-am putut să ținem Legea. Totuși, fiindcă știm că omul nu este socotit
neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credința în Isus Hristos (Gal.
2:16a).
Faptele bune nu ne pot aduce la mântuire, însă
mântuirea nu poate să nu ne aducă la fapte bune. Cu toate că faptele bune nu
joacă nici un rol în mântuirea noastră, ele au legătură directă cu viața
creștinului mântuit.
El S-a dat pe
Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi
curețe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune
(Tit 2:14).
Odată ce ești mântuit, dedică-te să fii plin de râvnă
pentru fapte bune. Ucenicul lui Hristos se cunoaște după roadele sale, iar
credința fără fapte este moartă (Iac. 2:17).
Subiectul mântuirii a stârnit multe dezbateri în
istoria creștinismului. În mare parte sunt două poziții mai cunoscute și
fiecare o alege pe aceea, care-i este mai aproape de sine.
Calviniștii accentuează siguranța
mântuirii bazându-se pe suveranitatea lui Dumnezeu și nu se prea stresează
de micile păcate, pe când arminienii subliniază posibilitatea pierderii
mântuirii bazându-se pe libera alegere.
Ambele poziții își găsesc suport biblic, dar problema apare acolo unde nouă
ceva ni se pare. Problema stă în ideile preconcepute și concluziile personale.
- Unii creează legături logice cu anumite texte, și astfel creează pretexte.
- Alții trec peste ceea ce-i scris, continuând derularea logică până la
concluzii acceptabile.
Noi nu putem să întrebăm autorii Bibliei, ce au avut
în vedere și nici nu putem cere o interpretare mai exactă de la Dumnezeu la
acest subiect, dar avem Cuvântul, care este suficient (Ap. 22:18-19), și avem
textul peste care nu trebuie să trecem.
...să nu treceţi peste "ce este scris"... (1Cor.
4:6).
Nu pretind că sunt cel mai bun expert în materia dată,
dar cercetând mult acest subiect și promotorii diferitor abordări, am observat câteva
greșeli, pe care ar fi bine să nu le repetăm.
1. faptul că mântuirea este privită ca un scop în sine, în loc să se
accentueze scopul pentru care suntem mântuiți (Ef. 2:7);
2. faptul că mântuirea este privită ca un act încheiat, în timp ce
Scriptura ne prezintă mântuirea la trecut, prezent și viitor (2Cor. 1:10);
3. faptul că taina mântuirii se caută a fi explicată exhaustiv și
rațional pe deplin (Col. 2:27).
4. faptul că mai mult se discută pierderea mântuirii, în loc să se
înțeleagă mai specific de la ce am fost mântuiți și pentru ce
suntem mântuiți (Rom. 8:2, Col. 1:13, Mat. 6:13, Rom. 6:6, Rom. 7:24, Rom. 8:19,
1Tes. 1:10, Mat. 23:33, Evrei 9:14).
Recunoaște că ești păcătos, și apelează la Dumnezeu
pentru iertare și mântuire.
Recunoaște că doar Dumnezeu te poate mântui și să-ți dea a doua șansă.
Dedică-te să trăiești pentru slava lui Dumnezeu și nu mai rata ținta pentru
care ai fost creat.
